Diana şi Claudiu

Psihologul îmi propune un exerciţiu de imaginaţie:

Dacă ai fi crescut într-un mediu în care tatăl era agresiv şi vă trosnea şi pe tine şi pe fraţii tăi, dar şi pe mama. Dacă părinţii nu ar fi avut posibilitatea să te dea la şcoală. Eraţi prea săraci. Tu cum te-ai fi raportat în situaţia asta la lume ? Ce-ai fi înţeles tu din lumea în care trăiai ? Te-ai fi apropiat de mama şi de fraţi pentru că voi eraţi cei agresaţi, în timp ce tatăl era agresorul ? Ai fi văzut lumea împărţită în două - agresori şi victime ? Ce ai fi ales să fii în viaţa ta de adult: victimă sau agresor ? Când împarţi lumea doar aşa, este obligatoriu să alegi. Dacă nu vrei să fii victimă, atunci automat devii agresor. Tu ce ai fi ales ? Victimă sau agresor ?

La un exerciţiu asemănător s-a supus psihologul Claudiu Ştaier în urmă cu 18 ani când a început să lucreze cu deţinuţii. Deşi era cât se poate de pregătit teoretic, în momentul în care a intrat în lumea celor de după gratii a fost copleşit de câtă agresivitate poate exista într-o persoană. A vrut să înţeleagă ca om, nu ca psiholog, situaţiile pe care le avea de înfruntat: „Evident că mai nimeni nu vrea să devină victimă. E instinctul de supravieţuire care primează”, a fost concluzia sa. Claudiu este psiholog la Penitenciarul Codlea şi lucrează - în grup, dar şi individual - cu Cristi, bărbatul închis pentru omor la vârsta de 20 de ani. Cristi care a vrut să îşi plesnească soţia, dar şi-a lovit fetiţa de un an şi o lună, cauzându-i moartea.

Cristi este unul dintre bărbaţii la care se referă psihologii atunci când spun „majoritatea agresorilor sunt foste victime ale violenţei domestice”. Cu alte cuvinte, sunt şanse mari ca un bărbat care îşi bate soţia şi abuzează copilul să fi fost un copil la rândul lui bătut şi abuzat. Nu există la nivelul sistemului statistic românesc o cifră limpede pentru această situaţie, există însă cifre cu privire la copiii abuzaţi. În 2013, potrivit unui studiu realizat de „Salvaţi Copiii”, 38% dintre părinţi îşi băteau copiii, în vreme ce 63% dintre copii declarau că sunt bătuţi acasă. În acelaşi studiu realizat în 2002 cu suportul Băncii Mondiale, UNICEF şi Autoritatea pentru protecţia copilului, 84% dintre copii declarau că sunt bătuţi de către părinţi. Exact diferenţa în minus de 20%, obţinută într-un deceniu de eforturi de diminuare a violenţei domestice, o fac pe Diana Stănculeanu, psiholog la Salvaţi Copiii, să se ridice dimineaţă din pat şi să îşi continue munca.

Diana nu îl cunoaşte pe Cristi. Povestea lui însă, cea de copil abuzat ajuns un adult agresor, îi este cât se poate de cunoscută. O tot aude în ultimii ani. „Un copil abuzat are şanse mari să dezvolte două tipuri de răspuns”, explică Diana. Precum Claudiu Ştaier, crede că o foarte mică parte dintre ei vor rămâne pe acelaşi tipar de victimă. Cu alte cuvinte, puţini vor deveni adulţi care vor intra în toate relaţiile din viaţa lor în calitate de victimă. Cea mai mare parte dintre copiii abuzaţi, continuă Diana Stănculeanu, internalizează acelaşi tip de răspuns violent ca pe o strategie de supravieţuire. Explicaţia Dianei este următoarea: un copil învaţă de mic că orice problemă de comportament se rezolvă cu bătaia pentru că aşa a fost cu el. Crede că asta este o strategie de viaţă. Învaţă că a fi adult şi a lua decizii înseamnă a lovi. “Ei internalizează abuzul nu pentru că sunt răi, ci pentru că este un model de învăţare la care au fost supuși sistematic”, ține să sublinieze psihologul.

Traseul unui copil bătut către un adult agresiv, susţine Diana Stănculeanu, este unul care implică nu doar familia, ci şi comunitatea. Uite cum stau lucrurile. Copilul porneşte la drum ca bătăuşul clasei, personajul problemă. Este eticheta, stigmatul pus de către şcoala. Tot ea este cea care pune presiune pe părinţi în vederea mutării copilului într-o altă clasă sau chiar la o altă şcoală unde s-ar „integra” mai bine. Mutatul de la şcoală vine cu o etichetă şi mai puternică: “Te mut pentru că eşti atât de rău încât această şcoală nu te poate gestiona”.

Urmează inevitabil abandonul şcolar, care însoţit de sărăcie, alcool, ţine linia dreaptă către destinaţia finală - adultul agresiv. Orele pe care copilul le petrecea la şcoală, ajunge să le petreacă pe stradă, alături de alţi copii aflaţi în aceeaşi situaţie. “Alipirea de grup pe mecanisme emoţionale este extraordinar de puternică. Adeziunea este uriaşă pentru că este primul context în care ei se simt acceptaţi, la fel, nejudecaţi, practic integraţi”, explică psihologul de la Salvaţi Copiii. Odată stabilit cadrul propice primelor infracţiuni, drumul de la “dincolo de gratii” la “după gratii” devine tot mai scurt. Diana Stănculeanu e de părere că tinerii care comit infracţiuni şi au un trecut violent în familie au nevoie, înainte de orice, de o terapie adecvată a traumei, nu de disciplinare: „Cu cât este mai delicvent şi mai criminal comportamentul lor cu atât de cruntă a fost trauma, cu atât ceea ce au trăit ei a fost mai înfiorător”.

Cei de la Salvaţi Copiii au înţeles repede că dacă vrei să ajuţi un copil abuzat trebuie să te ocupi şi de părinte. În 2014 au lucrat timp de un an, săptămânal, cu câte doi terapeuţi cu 6 bărbaţi care îşi băteau copiii. Diana recunoaşte că a fost un program intens, bun, dar al naibii de greu. Unul dintre motivele pentru care aceşti bărbaţi au acceptat să meargă la întâlnirile de grup a avut legătura şi cu modul în care oamenii de la Salvaţi Copiii au înţeles să pună problema. Diana Stanculeanu e convinsă că rezistenţa ar fi fost uriaşă dacă i-ar fi abordat pe agresori cu mesajul “Tu ai o problemă !” şi cu eticheta de abuzator pusă deja de societate. “Noi mergem pe ideea: <părinţi care sunt într-o situaţie atât de dificilă încât nu ştiu să se descurce>. Mesajul nostru este: <trebuie să vă fi fost atât de greu dacă lovitul copilului a fost singurul răspuns pe care l-aţi avut la îndemână>.” În ciuda faptului că fost un program greu, Salvaţii Copiii lucrează de la începutul lui 2015 cu 10 bărbaţi închişi la Penitenciarul Colibaşi, care şi-au abuzat fizic sau emoţional copiii. Îi pregătesc pentru când vor fi din nou dincolo de gratii.

Când ajung în închisoare, oamenii sunt mai dispuşi să vorbească. Psihologul Claudiu Ştaier de la Penitenciarul Codlea ştie că, trecând printr-o perioadă grea, deţinuţii simt nevoia să comunice. Oricât de împietrit ar fi un om, tot vrea la un moment dat să se disculpe, să fie înţeles. Şi atunci îşi spune povestea, adesea sub forma unei confesiuni. La celălalt capăt poate să fie oricine: un psiholog, un preot, un coleg de celulă sau chiar un jurnalist. Condiţia e simplă: să asculţi.


Citește partea a parta: Confesiunea