Epilog

Un copil victimă a violenței domestice are 30-40 la sută șanse de vindecare, sustin psihologii de la Salvați Copiii. Există însă două condiții pentru ca acei 30-40 la sută să fie posibili: implicare familială și implicare comunitară. Dacă vorbim de un adolescent există posibilitatea ca prima condiție să nu fie îndeplinită. “Un părinte abuzator, care și-a bătut copilul până la vârsta adolescenței, nu va mai face exerciții de afecțiune ca să repare“, explică Diana Stănculeanu de la Salvati Copiii. Și atunci soluția ar putea veni din comunitate. Mai exact, de la un consilier de probațiune, de la un psiholog de penitenciar sau chiar un preot, ori de la un ONG cu programe specifice in domeniu.

Gabi a avut norocul să fie repartizat unui consilier de probațiune care i-a dat încredere, căruia a putut să îi spună povestea lui, o persoană care a crezut că el valorează ceva. A cunoscut pe cineva, a plecat de acasă, e un om independent. Și până în 2018 o mai are pe Diana, consilierul de probațiune. Are încă temerile lui, dar nu le lasă să îi controleze viața și e dispus să facă orice ca să nu ajungă precum tatăl lui.

În libertate, Gigi şi Cristi nu ar fi aflat poate că un copil sau o femeie nu trebuie bătuţi, că există şi un stil de viaţă în care violenţa nu ţine loc de soluţii. În libertate, cel mai probabil, ar fi continuat să împartă palme sau pumni nu doar soţiilor, ci şi copiilor. Moştenirea de la tata ar fi fost transmisă mai departe. Riscul acesta încă mai există, în ciuda eforturilor făcute de către cei din penitenciar. După ce trec poarta închisorii, odată cu gratiile dispar şi suportul psihologic şi confortul dat de simplu fapt că există cineva care te poate asculta şi ajuta. Abia din aceste motive devine libertatea cu adevărat înspăimântătoare – iar societatea în care se vor întoarce aceşti oameni are puţine mecanisme să-i ajute pe mai departe. Dincolo de gratii, Gigi, Cristi şi alţii ca ei, victime abuzate în copilărie şi ajunse agresori la vârsta adultă, vor lua cu ei doar ce au învăţat pe parcursul reintegrării din penitenciar, plus dorinţele proprii de a nu ajunge precum taţii lor, să lase moştenire nu rodul, ci urmele palmelor. Nimeni nu ştie dacă va fi îndeajuns.