Opţiunile

Florentina Păduraru, psiholog, explică astfel felul în care mintea unui om ajunge să decodeze realităţile din jur:

Vorbim de un script care se imprimă la vârsta copilăriei în mintea copilului. El primeşte îmbrăţişări, palme, mâncare, insulte, laude de la aceeaşi persoană. Copilul va considera toate acestea ca făcând parte din normalitatea vieţii de familie. Va observa cum părinţii îşi rezolvă frustrarea şi problemele, folosind violenţa fizică şi verbală împotriva celor mai slabi. Ajuns adult această persoană va reproduce modelul învăţat: dacă e agresor i se va părea normal să folosească violența, dacă e victima i se va părea normal să o accepte. Acest script va rămâne acolo până când persoana îl va înlocui cu un alt model, alt comportament, care să îndeplinească aceeaşi funcţie – de detensionare psihică a frustrării.

Gigi a intrat prima oară în închisoare la 17 ani. Atunci l-a cunoscut pe psihologul Claudiu Ştaier, care la acea vreme lucra deja de 3 ani cu deţinuţii. De atunci drumurile lor s-au tot intersectat. Nu însă în libertate, ci după gratii, pe culoarele penitenciarului Codlea.

Domnul Ştaier, cum îi spun respectuos deţinuţii, este unul dintre cei care se ocupă de reintegrarea celor care şi-au pierdut libertatea. Reintegrarea începe din prima zi de detenţie. Din momentul în care intră în penitenciar, timp de 21 de zile, cel arestat este evaluat din punct de vedere medical, educaţional, social, psihologic. În funcţie de infracţiunea comisă şi de potenţialul agresiv i se recomandă diferite programe.

Pentru Cristi şi Gigi, victime ale violenţei domestice în copilărie şi adulţi cu un comportament violent, există trei variante: un curs adresat persoanelor agresive, un curs de stimulare a empatiei şi unul pentru diminuarea agresivităţii. Fiecare dintre ele durează 6 luni ş are minimum 24 de şedinţe de grup, cărora li se adăugă şedinţele individuale. Numărul lor este stabilit de către psiholog. Gigi le-a făcut deja pe toate trei.

Agresivitatea, explică psihologul Claudiu Ştaier, poate să fie spontană sau instrumentală. În primul caz avem de-a face cu persoane impulsive, care nu se pot controla. În cel de-al doilea, cu persoane care îşi folosesc agresivitatea pentru a obţine ceva anume. Tâlhăria, de exemplu, este un act de agresivitate instrumentală. În cazul violenţei domestice se pot regăsi ambele forme.

Potrivit lui Ştaier, violenţa domestică poate să fie agresivitate spontană dacă omul este impulsiv. E cazul celor care îşi bat soţia sau copiii şi apoi regretă, vin să îşi ceară iertare şi promit că nu vor mai face. Sunt însă şi oameni care învaţă agresivitatea, care consideră că soţia trebuie bătută. Acel “consideră” are în spate un anume tip de cultură în care au crescut atât Gigi, cât şi Cristi, una care permite şi încurajează violența, una în care bărbat e acela care dă mai tare. Pentru că atunci când dai mai tare soţia va fi mai ascultătoare, iar copilul va fi mai diciplinat şi mai cuminte. Sunt convingerile cu care intră după gratii şi de care psihologii încearcă să îi scape. Tocmai de aceea reintegrarea începe din prima zi de detenţie. “Important e ca deţinutul să acumuleze cât mai multe cunoştinţe; în general un om se manifestă agresiv când are puţine resurse la îndemână”, susţine psihologul Claudiu Ştaier.

La cursuri, bărbaţii violenţi învaţă să comunice şi să se controleze. Învaţă ce este curba furiei. Există practic 5 minute de nebunie în care eşti capabil să faci orice. Dacă ai ajuns în acel punct şansele de a te controla sunt minime. Înainte însă de acele 5 minute este o perioadă care te poate salva, una în care simţi că îţi poţi pierde controlul dacă mai rămâi în mediul respectiv. În momentul în care se întâmpla acest lucru spui stop, te îndepărtezi şi apoi încerci să raţionalizezi. Fumatul este, de exemplu, o strategie de îndepărtare. “Se tot spune ca ţigara te calmează. Nu e aşa. Dar faptul că eu scot o ţigară, o bag în gură, o aprind, pun un obstacol între noi. E o perioadă în care nu reacţionez, mă îndepărtez”, explică Ştaier. Îndepărtarea, continuă psihologul, poate să fie fizică sau doar cu mintea.

După gratii Cristi a învăţat să scrie, să citească şi a descoperit că poate să fie un bun apicultor. Tot după gratii Gigi l-a descoperit pe Dumnezeu şi a învăţat “să se abandoneze pe el”. Peste câteva luni sau câţiva ani vor lăsa penitenciarul în urmă. Pentru ei va veni şi clipa în care se vor regăsi dincolo de gratii. Încotro o vor lua atunci? Claudiu Ştaier e convins că amândoi vor avea nevoie de consiliere psihologică şi după ce vor ieşi: „În penitenciar ei sunt consiliaţi într-un anumit mediu. Penitenciarul le oferă reguli stricte şi oameni la care să apleze în caz de nevoie. Nu este mediul în care vor trăi mereu.”

Gigi şi Cristi nu au fost violenţi şi cu odraslele lor, ci „ocazional” cu soţia sau concubina. Nu au avut când să îşi manifeste comportamentul agresiv faţă de copii. Au intrat la închisoare, iar cei mici au crescut în lipsa lor. Pentru a evita, după eliberare, să fie nişte părinţi agresivi ar putea merge la unul dintre centrele de suport Salvaţi Copiii. Ele sunt, însă, doar şase la număr în toată ţara. În Bucureşti, de pildă, se lucrează deja cu liste de aşteptare, cererea fiind foarte mare. Serviciile oferite sunt gratuite.

O altă variantă ar fi centrele destinate agresorilor. Nici acestea nu sunt prea multe la număr. Din cele 6 centre înfiinţate între 2006-2008 mai funcţionează astăzi doar trei. Unul este în Bucureşti, celelalte două în Mureş şi Alba. Florentina Păduraru este psiholog de 11 ani şi din 2008 lucrează la centrul dedicat agresorilor „O nouă şansă” din Bucureşti. Agresorii nu vin de bunăvoie la Centru, mărturiseşte din start psihologul: „Nu scrie nimeni în cererea pentru consiliere <Mă cheamă X şi sunt agresor>. Până în 2012 veneau obligaţi/ ameninţaţi de către soţiile. Lor li se adaugă din 2012 cei care vin prin ordinul de protecţie, care poate impune şi consiliere psihologică. Consilierea oferită de centru înseamnă 10 şedinţe săptămânale, urmate de alte câteva de monitorizare.

Florentina Păduraru susţine că schimbarea comportamentului la agresor se face în general prin coerciţie şi prin teamă. În cazurile celor care au fost închişi probabilitatea de a nu mai folosi violenţa poate fi destul de mare, dacă penitenciarul le-a indus emoţia de teamă. “Spun asta pentru că teama este o emoţie primară foarte puternică, care poate depăşi oricare altă emoţie şi frustrare”, continuă psihologul. Deşi teama sau coerciţia au şanse să dea rezultate, doamna Păduraru preferă schimbarea rezultată în urma unui “proces de reparentare”, mai exact “acea relaţie terapeutică, umană, în care agresorul să fie înţeles în esenţa lui, să fie încurajat şi lăudat pe tot parcursul procesului schimbării. Asta înseamnă să fii psiholog şi să lucrezi cu un agresor: să fii un fel de părinte care remodelează/ reeducă comportamentul unui copil.” Florentina Păduraru propune şi o a treia variantă pentru cei precum Cristi şi Gigi – grupuri de suport, organizate după modelul celor pentru alcoolici anonimi. E convinsă că ar fi de mare ajutor.

Ieşit din închisoare, într-o lume în care nu se mai aplică regulile stricte ale penitenciarului şi rămas fără consilierea psihologului, Gigi ar putea intra pe uşa unei încăperi la fel de sfios cum intră în capela penitenciarului. Şi-ar scoate căciula de pe cap, s-ar aşeza pe scaun liniştit, iar când i-ar veni rândul s-ar ridica în picioare şi ar spune uşurat: “Sunt Gigi, sufăr de agresivitate latentă şi sunt victimă a violenţei domestice”.

Dar s-ar putea, totuşi, să nu fie deloc aşa.


Citește partea a șasea: Șansa